Ordinea mondială bazată pe reguli stabilită de țările învingătoare ale celui de-al Doilea Război Mondial cade sub loviturile noilor conflicte: războaiele în curs sunt instrumentul ales pentru a redistribui puterea între state la scară globală.. Dacă descurajarea militară devine mai puțin eficientă în descurajarea atacurilor din partea omologilor, este necesar să se întărească rezistența țărilor..

Editorial

Generalul Pasquale Preziosa într-unul din editorialele sale despre Formiche.net explică scenariul internațional în urma războaielor aflate în desfășurare în mijlocul Europei și în Orientul Mijlociu.

Carta de la Paris din 1990, baza arhitecturii de securitate în Europa, a fost încălcată de invazia rusă a Ucrainei și înainte de aceasta de invazia rusă a Georgiei. Sfârșitul Războiului Rece a dus la „atomizarea amenințărilor”, dintre care multe (cum ar fi Hamas, de exemplu) posedă arme și sprijinul unor state regionale puternice (Iran) care, în unele cazuri, le fac la fel de capabile ca și alte state.

În Orientul Mijlociu, capacitățile militare ale unor grupuri combinate cu fanatismul ideologic au făcut calculul normal cost-beneficiu care stă la baza descurajare militară pe care se bazează stabilitatea regională pe termen lung. Dacă descurajarea militară devine mai puțin eficientă în a descuraja atacurile din partea omologilor, este necesar să se întărească reziliența țărilor. Prin urmare, în scenariile de astăzi, a avea doar Forțe Armate durabile este un element necesar, dar nu suficient.

Reziliență

Reziliența unei țări nu este la îndemâna doar a uneia investitii in aparare (stâlp militar), dtrebuie să ia în considerare și ceilalți doi piloni ai securității naționale, adică cel economic și cel al putere moale legat de valorile naționale și deci de protecția cetățenilor săi. Problemele majore de astăzi legate de război și pace depășesc studiul contingențelor militare și trebuie asimilate scenariilor abordate de geopolitica dezastrelor naturale și a pandemiilor.

Țările occidentale de astăzi trebuie să fie atât pregătite să descurajeze posibilele atacuri din partea agresorilor externi, cât și pregătite să absoarbă, să revină și să prevaleze în cazul în care descurajarea militară nu își eșuează scopul. Cea mai importantă întrebare este dacă o țară, în ansamblu, are planificarea, structurile, capacitățile și, mai ales, mentalitatea și voința, necesare pentru a atinge un nivel suficient de reziliență. Aceste concepte nu pot fi implementate sau generate în ajunul unei posibile furtuni. O nouă planificare națională pentru a face față noilor crize este necesară pentru a face față problemelor care pot apărea în timp.

Planurile sectoriale ar acoperi alocarea, depozitarea combustibilului, energiei, apă, alimente, transport, transport maritim, aviație, comunicații, asistență medicală, produse farmaceutice, resurse de construcție și așa mai departe. Prin urmare, apărarea secolului XXI nu poate fi concentrată doar pe Forțele Armate și pe investiții pe termen lung, ci trebuie să pregătească și sectoarele economic, industrial, agricol și de apărare civilă pentru a fi pregătite pentru orice eventualitate.

Multe state autocratice doresc/cere trecerea de la lumea unipolară post-Război Rece la o lume multipolară ale cărei reguli nu sunt încă cunoscute, ridicând astfel nivelurile de incertitudine pentru soluționarea conflictelor aflate în derulare. Fiecare țară trebuie să dezvolte capacitatea națională de reziliență pe termen scurt pentru a crește nivelul de securitate națională și a naviga mai bine în tumultul secolului XXI.