(de Maria Stefania Cataleta) „Singurii mei prieteni erau porcii, așa că am ajuns să mă mișc ca ei, în patru picioare” (Jean-Pierre Gosse, La Bête que j'ai été, 2005). Între 1962 și 1984, Copii 2.015, cu vârsta cuprinsă între doi și doisprezece ani, au fost deportați în Franța din insula Réunion. Mulți dintre acești copii erau orfani sau aparțineau unor familii foarte sărace. Din aceste motive au fost îngrijite de serviciile sociale, iar transferul lor a făcut parte dintr-o politică specifică de migrație implementată de Oficiul pentru Dezvoltarea migrației în departamentele de peste mări (BUNIDOM).
Scopul urmărit cu această politică, organizată, implementată și puternic sponsorizată de prefectul Michel Debré, un politician gaullist foarte influent și fost prim-ministru al patriei, a fost acela de a repopula anumite zone rurale de pe teritoriul francez în același timp, tejghea ireprimabilul explozie de populație și sărăcia care a afectatInsula Réunion.
Situația demografică și economică a insulei era foarte gravă. Populația insulei în 1946 era de 225.000 de locuitori, care în 1967 ajunsese la 416.000. În aceeași perioadă, numărul nașterilor a crescut de la 9.000 la peste 16.000. În 1962, insula avea un număr de șomeri egal cu 50.000 dintr-o populație de 370.000 de locuitori. Au fost prezentate în fiecare an 2.000 de cereri de angajare față de doar 800 de locuri disponibile iar 54% din populație era formată din persoane sub 20 de ani. În acest context socio-economic Politica de migrație de la Réunion în Hexagon, pentru a decongestiona insula.
CD-urile „copiii din La Creuse”, denumite după una dintre aceste zone rurale franceze care urmează să fie repopulate, au fost transferate în 83 de departamente din Franța. De fapt, însă, acești minori au fost victime ale răpirii, deportare și de orice fel de maltratare, cum ar fi reducerea în robie e abuz sexual. Erau angajați în mare parte în agricultură și păstorit, dar condițiile dure de viață și de muncă i-au determinat pe mulți dintre ei la moarte sau la sinucidere. Doar sub preşedinţia lui Francois Mitterand acest politica de migrație a fost întreruptă.
Datorită presei, a numeroase reportaje, memorii și lucrări de film și televiziune, aceste povești au fost făcute publice și denunțate. Celebre erau cărțile lui Jean-Jacques Martial, Une enfance volee (2003) și La Déportation des Réunionnais de la Creuse. Témoignages (2004) de Élise Lemai, precum și serialul de televiziune al Francis Girod, Le Pays des enfants perdus (Franța 3, 2003) sau următorul film L'Enfant de personne de Akim Isker (2021), o poveste similară a adopției tulburi care a reaprins dezbaterea.
Acestea și alte mărturii, care mi-au adus în minte Aventurile lui Oliver Twist di Charles Dickens, a avut forța perturbatoare de a dezvălui concepția franceză despre copilărie, care putea fi supusă unui proces de adaptare implicând și ruperea legăturilor familiale și a celor cu societatea de origine. Ideologia republicană de bază era aceea fiecare cetățean francez, în acest caz cetățenii insulei Réunion, puteau fi transferate oriunde în Franța fără nicio dificultate. Pe de altă parte, retorica recurentă în imaginația oamenilor din Réunion a fost că copilul creol ar putea fi privat de tot, chiar și de el însuși, de către forțele hegemonice, care aplicau vechile practici ale opresiunii coloniale.
Datorită numeroaselor reconstituiri literare, foşti copii Creuse au căpătat, în ultimele decenii, curajul de a face o încercare acțiuni în justiție împotriva statului francez, solicitând declararea răspunderii, împreună cu recunoașterea despăgubirilor financiare. Astfel, în anii 2000, scandalul copiilor Creuse a reexplodat vehement atât pe insula Réunion, cât și în Franța, cu un număr notabil de mărturii ale foștilor copii deportați, precum Jean-Pierre Gosse, autor de La Bête que j'ai été, Şi Valerie Andanson, precum și odată cu nașterea unei serii de asociații dedicate acestor copii, precum FEDD (Fédération des children déracinés des DROM), Justiția de inițiativă a Franței si elvetia Fundația Guido Fluri.
Din păcate, multe acțiuni în justiție au fost respinse de instanțele franceze, așa că foștii minori au fost deportați, chiar și cu ajutorul unor avocați precum Elisabeth Rabesandratana, care au îmbrățișat această cauză, au apelat la autoritățile politice. Drept urmare, în 2014,adunare Națională a votat arezoluția memoriei”, care a stabilit că Franța era responsabilă moral față de acești copii deportați.