(de prof. Barbara Faccenda) Vor trece ani înainte să fie clare repercusiunile deciziei lui Trump de a se retrage din acordul nuclear cu Iranul - dacă va conține agresiunea regională iraniană și programul nuclear sau le va alimenta.
Analizând logica deciziei Trump, înțelegem cum este rezultatul unei strategii bazate pe ipoteze.
În primul rând: părțile care au negociat acordul din 2015 cu Iranul - Statele Unite, Marea Britanie, Rusia, Franța, China, Germania și Uniunea Europeană - ar fi putut discuta mai multe restricții asupra activităților din regiunile Iranului și să reducă programul nuclear al Teheranului cu mult peste cele 13. ani stipulate în acord. Nu există nicio modalitate de a ști dacă acest lucru este adevărat. Regimul iranian se confrunta cu o presiune internă imensă și avea nevoie de sancțiuni înlăturate; sunt puține indicii că ar fi putut admite mai mult decât a făcut-o. La fel ca multe ipoteze strategice, aceasta se bazează mai mult pe opinie sau credință decât pe dovezi tangibile.
O a doua presupunere este că Statele Unite pot acum să crească presiunea asupra Iranului și să-l forțeze în genul de concesii de anvergură pe care administrația Obama nu le-a putut sau nu a vrut să le obțină. Acest lucru pare extrem de îndoielnic având în vedere că ar necesita cooperarea multor națiuni pentru a fi eficientă și, prin urmare, va împinge Iranul să facă concesii cu privire la ceea ce consideră interesele sale vitale naționale. După cum arată războiul din Vietnam, este puțin probabil ca o națiune mai slabă să cedeze sub presiunea americană atunci când sunt în joc interesele sale naționale vitale.
Rămâne dificil să vedem cum este posibil ca Statele Unite să-și promoveze interesele naționale sau să „pună America pe primul loc” prin retragerea din acordul nuclear cu Iranul.
Susținătorii abordării lui Trump sugerează că adevăratul obiectiv nu este de a forța Iranul în concesii mai mari, ci de a-l slăbi atât de mult încât regimul să cadă. Deși este adevărat că mulți iranieni, în special tineri, își detestă profund conducătorii teocratici, nu există niciun motiv real pentru a crede că schimbarea regimului este iminentă sau chiar dacă se întâmplă acest lucru, înlocuirea este mai bună pentru Statele Unite. Această poziție se bazează, de asemenea, mai mult pe o opinie sau o credință decât pe dovezi concrete.
O a treia presupunere este că SUA pot face presiuni asupra altor națiuni pentru a restabili și a înăspri sancțiunile asupra Iranului și pentru a obține concesii de la Teheran. Acest lucru este, de asemenea, discutabil. Chiar dacă administrația Trump este capabilă să câștige o oarecare cooperare din partea națiunilor europene, de exemplu prin împiedicarea companiilor să facă afaceri cu Iranul sub sancțiunea refuzului accesului pe piața SUA, este puțin probabil ca Rusia și Turcia să urmeze acest lucru. Ar fi aproape imposibil să unim frontul unificat care a împins Iranul spre acordul din 2015.
Chiar și în Statele Unite, sprijinul pentru abordarea lui Trump s-ar putea prăbuși dacă cetățenii americani își pierd locurile de muncă din cauza anulării contractelor iraniene, în special în marile corporații precum Boeing sau dacă există o creștere a prețurilor petrolului la nivel global.
Costurile economice ale recesiunii din acordul cu Iranul sunt așteptate să fie resimțite de SUA la alegerile intermediare de la sfârșitul acestui an, contribuind la creșterea problemelor cu care se confruntă deja partidul republican și că aceste costuri vor continua să crească pentru alegerile din 2020 rasă.
Abordarea lui Trump față de Iran presupune practic că retragerea din acordul nuclear nu are efecte adverse în afara Orientului Mijlociu. De fapt, Coreea de Nord va concluziona, probabil, că nu se poate baza pe aderarea SUA la vreun acord care să-și limiteze programul nuclear, făcându-l astfel pe Kim Jong-un să fie mai puțin înclinat spre un acord serios cu administrația Trump.
Deocamdată, Iranul a indicat că va continua să respecte restricțiile. Retragerea Statelor Unite, care reflectă politicile interne mai mult decât orice fel de strategie coerentă pentru Orientul Mijlociu, ar putea rupe relațiile cu aliații cheie, sporind șansele acțiunii militare americane odată ce devine clar că „Iranul nu va permite restricții mai mari programului său nuclear decât cele cuprinse deja în acord.
La rândul său, aceasta va alimenta percepția crescândă a fiabilității SUA și a influenței în scădere atât în Orientul Mijlociu, cât și la nivel global.
În esență, singurii câștigători pot fi cei mai puternici dușmani ai Iranului: Israel și Arabia Saudită.