(de Giovanni Ramunno) Preambulul Carta Onusiană raportează că poporul Națiunilor Unite, „dhotărât să salveze generațiile viitoare de flagelul războiului care de două ori în această generație a adus nespus de suferință omenirii„, au format Națiunile Unite.
Pentru a face acest lucru, Carta delle Nazioni Unite identificate, în interzicerea amenințării și folosirii forței prevăzute la art. 2 alin. 4; legitimă apărare individuală și colectivă în caz de atac armat, prevăzută la art. 51 și sistemul de securitate colectivă de către Consiliul de Securitate, la care se face referire chiar în Capitolul VII al Cartei, cele trei principii și instrumente fundamentale pentru menținerea păcii.
O acțiune militară, sau chiar un război, împotriva integrității teritoriale și a autonomiei guvernamentale a unui stat străin constituie fără echivoc o infracțiune internațională deosebit de gravă, în așa fel încât să merite o calificare și un tratament special în cadrul regimului internațional al răspunderii statelor și este ferm condamnat de lege și de întregul sistem al Cartei.
Regula la care se referă art. 2 alin. 4, care a devenit o piatră de hotar a jus cogens si ca atare valabil erga omnes, reprezintă așadar un drept internațional cu adevărat obligatoriu și această constrângere, în virtutea principiului stabilit în art. 103 din Cartă în sine, prevalează asupra tuturor diferitelor obligații impuse de alte tratate internaționale.
În plus, amenințarea și folosirea forței, datorită gravității încălcării, nu constituie o simplă crimă internațională, ci o adevărată crimă internațională. Nu există îndoieli cu privire la poziția juridică a Federației Ruse și a președintelui acesteia, care se încadrează perfect în prevederile art. 8 din Statutul de la Roma al Tribunalului Penal Internaţional. Pe fond, suntem în prezența unui act de agresiune din partea unui Stat; același se formulează, preluând prevederea art. 1 din Rezoluția 3314 (XXIX) adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1974, ca „folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat sau în orice alt mod contrar Cartei Organizația Națiunilor Unite” că pentru „caracterul, gravitatea și amploarea […] o încălcare clară a Cartei Națiunilor Unite”. În al doilea rând, infracțiunea de agresiune a Ucrainei în sine implică acțiunea unui singur făptuitor care, în conformitate cu definiția aprobată, trebuie să fie o persoană „capabilă să exercite efectiv controlul asupra sau să dirijeze acțiunea politică sau militară a unui stat care a comis actul de agresiune. "
Dreptul de a legitimă apărare individuală și colectivă în cazul unui atac armat (art. 51 din Cartă) constituie cealaltă piatră de temelie a sistemului ONU; arta. 51 începe, de fapt, prin definirea dreptului la legitimă apărare ca drept natural sau intrinsec al statelor (dreptul inerent), amintind că această dispoziție este, de asemenea, considerată în prezent ca parte a structurii dreptului internațional obligatoriu.
Același lucru, în special, trebuie să fie necesar și proporțional; cu alte cuvinte, acțiunea trebuie întreprinsă pentru a rezista și respinge atacul armat și trebuie să fie proporțională nu numai cu atacul suferit, ci mai ales cu scopul pe care îl urmărește, care este restabilirea situației anterioare atacului.
Mecanismulart. 51 în plus prevede că acţiunea de autoapărare individuală şi colectivă se comunică imediat Consiliului de Securitate și apoi încetează atunci când Consiliul de Securitate adoptă măsurile necesare pentru menținerea și restabilirea păcii și securității internaționale.
Evident, autoapărarea este de natură defensivă și, prin urmare, trebuie să se limiteze la adoptarea măsurilor strict necesare pentru restabilirea situației de securitate a Statului și este la fel de clar că s-a concretizat o urgență a situației, de natură să impună reacția imediată a statului ucrainean.
În acest context, se inserează dispozitivele retorice ale unor forțe politice europene care argumentează despre natura armelor și legalitatea ajutorului acordat Ucrainei în armament, în ciuda evidenței infracțiunii de agresiune contemplată de Statutul Romei și starea gravă de necesitate în care se află țara, aflându-se în fața unui „pericol grav pentru existența statului însuși, pentru menținerea funcționării regulate a serviciilor sale esențiale, pentru păstrarea conviețuirii pașnice, pentru supraviețuirea unei părți a populației sale, a teritoriului său sau a unei părți a acestuia.”.
Mă întreb, acum că ar trebui să susținem o țară care aspiră să se alăture Occidentului democratic, unde erau acești pacifisti comozi atunci când, de exemplu, țara noastră se compromite prin vânzarea de arme celor mai sângeroase dictatori de pe planetă sau în faptele precizate cu sentință emisă în 1995 de Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în Tugar v. hotărâre Italia.
Aș vrea, totuși, să-i liniștesc pe acești pacifisti convenabili că furnizarea de armament către statul ucrainean își are bazele pe Tratatul privind comerțul internațional cu arme, adoptând rezoluția prin vot a Adunării Generale a Națiunilor Unite la 2 aprilie 2013 și care intră în vigoare la 14 decembrie 2014; și că Italia a fost prima care a ratificat-o dintre cele ale Uniunii Europene, atribuind aceluiași „... un rol fundamental nu numai pentru reglementarea comerțului cu arme, ci și pentru promovarea respectării drepturilor omului”. De asemenea, UE a decis să respecte prevederile din Tratatul în cauză, cu scopul de a sprijini manu militari Ucraina, victimă a agresiunii ruse prin adoptarea două decizii.
Citirea atentă a Tratat, în plus, nu prevede o distincție între armele defensive și cele ofensive. Arta. 2, în special, include categoriile de arme convenționale, inclusiv tancuri, sisteme de artilerie de mare calibru, avioane de luptă, elicoptere de asalt, nave de război și rachete și lansatoarele acestora.
Unele state occidentale, precum Marea Britanie, a furnizat arme antitanc ușoare defensive pentru o potențială invazie rusă, amintind, după cum a declarat secretarul Apărării ben wallace în fața Parlamentului englez, care «nu sunt arme strategice și nu reprezintă o amenințare pentru Rusia, ci doar pentru autoapărare”.
Aproape că se pare că pozițiile unor politicieni italieni și francezi vor să-i pună pe ucraineni în situația de a se apăra... dar nu prea mult, susținând dorințele unui autocrat sarmat care, în cuvintele lui Khalil Gibran, apără greșelile pe care le provoacă cu mai multă vigoare decât drepturile sale.