Confruntările de la Tripoli din ultimele zile au implicat miliții apropiate guvernului Abdul Hamid Ddeibah, recunoscut de ONU, și cei apropiați Fathi Bashaga, premier recunoscut de parlament staționat la Tobruck, în special aproape de Rusia. Primii s-au impus, Ddeibah făcându-se și el un selfie în zonele de ciocnire în semn de forță. Viitorul țării este din ce în ce mai incert și pentru că deschiderile spre dialog se estompează din ce în ce mai mult. O situație care nu avantajează Italia în ceea ce privește petrolul și petrolul controlul fluxurilor de migratorii.
Copasir, în acest sens, a tras un semnal de alarmă asupra unei strategii precise a Rusiei: „Angajamentul Rusiei în Libia rămâne foarte intens - de fapt, citim într-un pasaj al raportului - în virtutea prezenţei miliţiilor grupării Wagner în cirenaica controlat de generalul Haftar”.
Le Monde a scris ieri despre butoiul de pulbere din Mare Nostrum: migrațiile din Marea Mediterană readuc Italia la statutul de principală țară „de primă linie”, statut pe care Spania, sub presiunea Marocului, i-a furat în 2020.
Din ianuarie până în prima săptămână a lunii august, 44.000 de migranți și refugiați venind de pe malul sudic al
Marea Mediterană au aterizat pe peninsula, în principal pe insula Lampedusa, care acum se prăbușește.
Curba acestor sosiri arată o creștere de 40% față de perioada corespunzătoare din 2021, conform datelor compilate de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR).
Italia absoarbe astfel aproape 56% din fluxul total de migranți care traversează Marea Mediterană pentru
ajunge in Europa. În 2019, procentul a fost de doar 9,2%. Declinul care a urmat crizei migrației din 2015 este acum în urmă pentru italieni. Numărul sosirilor a scăzut de la 181.436 în 2016 la un minim de 11.500 în 2019, înainte de a crește din nou în 2020 (36.435) și în 2021 (68.309).
Cauza principală a acestei reluări a trecerilor este de găsit în situația din Libia. Roma reușise să oprească fluxul de migranți datorită acordurilor cu milițiile din Tripolitania (vestul Libiei), care este platforma preferată pentru îmbarcare spre Italia.
Europenii, prin misiunea militară Irini, au eliberat și ei fonduri și au livrat echipamente pazei de coastă libiene pentru a-i permite să intercepteze aceste plecări, cu prețul unor încălcări grave ale drepturilor omului.
Instabilitatea actuală din Libia a dărâmat castelul deja fragil construit până acum. Acest lucru este demonstrat de reluarea sosirilor în Italia din Tripolitania, care au trecut de la 13.139 în 2020 la 30.520 în 2021, adică mai mult decât dublate.
Tendința continuă să se accelereze în primele șase luni ale anului 2022, cu prognoza debarcării lunare a 3.442 de persoane pe coastele italiene din Libia, față de 2.543 în 2021.
Noua rută maritimă
Această revenire migratorie este alimentată de noile canale de migrație, cum ar fi cele care aduc refugiați din Bangladesh. Aceștia din urmă sunt acum prima naționalitate care a aterizat în Italia (17% din total în primele șapte luni ale anului 2022), la fel ca egiptenii, înlocuindu-i pe tunisieni (14%), care reprezentaseră primul grup național în 2019 (24% ), 2020 (38%) și 2021 (24%).
Deși rețeaua Bangladesh nu este tocmai nouă, ea a câștigat vizibilitate datorită slăbirii altor canale din cauza măsurilor restrictive adoptate de europeni. De exemplu, presiunea exercitată asupra Nigerului pentru a consolida supravegherea graniței sale sahariene cu Libia, care în trecut a fost traversată în număr mare de subsaharienii care se îmbarcau în traversarea aventuroasă a Mediteranei.
„Barajul” pare să fi rezistat, judecând după dispariția aproape totală a canalului nigerian, care în 2016 a reprezentat prima naționalitate care a aterizat în Italia prin Libia (21% din total). Cu toate acestea, acest lucru nu i-a descurajat pe cetățenii din Bangladesh sau chiar pe egipteni, care decid să folosească rutele terestre din est și nu cele sudice pentru a ajunge în Libia.
Deschiderea unei noi rute maritime cu originea în Turcia se adaugă acestui impuls către Libia: 6.563 de migranți și refugiați au folosit-o între 1 ianuarie și 31 august, mai mult decât dublu față de aceeași perioadă din 2021.
Afganii le folosesc în număr mare, atât de mult încât devin al patrulea grup național pentru sosirile în Italia (12% din total). Țara devine așadar noua țintă a circuitelor migratorii care încearcă să ocolească dificultățile de acces în Grecia.
Deși numărul sosirilor pe insulele grecești este în creștere (3.000 în primele șase luni din 2022, sau + 129% față de aceeași perioadă din 2021), acesta este încă departe de apogeul crizei migrației: 8.567.323 în 2015 sau chiar 1.734.447. 2016 în XNUMX.
Debarcările din Grecia reprezintă astăzi mai puțin de 15% din sosirile pe mare în Europa, față de 84% în 2015. Motivul principal: acordul din 2016 dintre Bruxelles și Ankara privind controlul plecărilor de pe coastele turcești, combinat cu „respingările” Ofensivă pe mare a pazei de coastă grecești, care respinge migranții în Turcia, încălcând Convenția de la Geneva privind refugiații.
Apariția Italiei ca principală „linie a frontului” migratoare europeană în Marea Mediterană are o altă cauză: diminuarea tensiunilor din jurul Spaniei.
Acestea atinseseră un punct critic în mai 2021, odată cu incidentul intrării în masă a migranților în enclava spaniolă Ceuta.
Intervenții între Madrid și Rabat
A fost perioada în care Marocul „a ridicat piciorul” asupra controlului frontierei cu Spania pentru a o pedepsi pe aceasta din urmă pentru politica sa considerată ostilă în problema Sahara de Vest. Ca urmare a acestei presiuni exercitate de Rabat prin intermediul migranților, Spania devenise principala zonă de uzură migratorie din Europa mediteraneană, absorbind 42% din fluxul de sosiri în Bătrânul Continent, înaintea Italiei (34,3%).
Cu toate acestea, normalizarea relațiilor dintre Madrid și Rabat, care a avut loc pe 18 martie în urma recunoașterii de către șeful guvernului spaniol, Pedro Sanchez, a planului de „autonomie” al Marocului pentru Sahara de Vest – spre supărarea Algeriei – a bulversat situația. Regatul Cherifa a devenit din nou gardianul vigilent al granițelor sale, până la punctul de a reprima cu forță, în iunie, tentativa de intrare forțată a 1.500 de migranți și refugiați subsaharieni în enclava Melilla, provocând cel puțin XNUMX de morți.
De la reconcilierea din 18 martie, curbele sosirilor în Spania au scăzut, cu o coincidență tulburătoare. Media lunară a scăzut la 2.047 de la 3.599 pentru întregul an 2021, o scădere de 43%. Această inflexiune statistică bruscă care începe pe 18 martie este în mod clar legată de îmbunătățirea diplomatică dintre Madrid și Rabat.
Temerile că Algeria se va răzbuna „ridicând piciorul” cu privire la plecarea lui harraga (migranții neregulați) pe coasta spaniolă nu au fost confirmate, scrie El Pais în ediția din 10 august. Tendința generală este chiar cea de scădere a sosirilor din Algeria, cu excepția notabilă a Insulelor Baleare, unde debarcările sunt în creștere.
Geopolitica migrației în Marea Mediterană, unde ciclurile diplomatice dintre capitale se combină cu rezistența rețelelor care ocolesc obstacolele, este foarte fluidă. Reapariția unei puternice migrații în Italia este dovada acestui lucru.